DELIR




[ XVII ]




Așa o fi pesemne firea omului,
Când lesne deznădejdea, să-l cuprindă -
Și crucea-i, strânsă-n cheie, pe sub grindă,
Tot să-l strige, din 'naltul cerului;
Oare n-aude?! Ce stă pradă chinului?!..
Smintirea-i, delir, lesne-i perindă:
Voci, iluzii, lacrimi - umbre-n oglindă -
Și toate... se-nchină pământului.
Mă întreb de vreodat' a știut ce-l apasă,
Că mila mi-oi face de mine, cândva,
De soarta mi-ar fi asemeni, cumva -
Dar nici nu mai știu de groapa mi-i casă,
Ori crucea, vreo moarte, la vreme, de-mi lasă
În suflet, pustiul - iar clipa-i aleasă!..




ˆTh3Mirr0r




Din colecția/secțiunea "Nitrat de Argint"